Interesant pentru unii, derutant pentru alţii, încurajator dar şi vag acest concept este mai mult sau mai puţin experimentat. Scriptura prezintă neputinţa umană ca fiind strâns legată de necredinţa omului. „Fără credinţă este cu neputinţă” în fiecare domeniu al vieţii, dar cu atât mai mult în perimetrul raportării la Dumnezeu. Dar de ce oare necredinţa apare mai activă tocmai în acest spaţiu, în care ar fi trebuit să troneze credinta ?
Şi parcă pentru a extremiza mai mult imaginea, Scriptura spune că „fără credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi” lui Dumnezeu, de parcă Dumnezeu s-ar uita la noi prin credinţă. Da, chiar aşa stau lucrurile, credinţa este forma pregătită de Dumnezeu în care se poate aşeza omul cu certitudinea că fiind acolo este plăcut lui Dumnezeu.
„Doamne măreşte-ne credinţa”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu